Jurnal de drum

Jurnal de drum, zi după zi

pasaje scurte, descriind viaţa, aşa cum e. întâmplări trăite, scene văzute, exerciţiu de imaginaţie. mereu la persoana întâi, aici eu nu am nici vârstă, nici sex, nici religie, nici etnie. sunt jon-jane doe.
publicat in paralel si pe www.wattpad.com

01. luni, la drum prin mulţime

Stau tăcută pe băncuţa de două locuri, iar aerul rece împins de ventilaţie imi dă un sentiment neplăcut. În stație mai așteaptă câțiva pasageri, la fel de apatici. Parcă nici nu am lăsat in urmă un week-end întreg... sau poate tocmai asta e cauza...

Trenul oprește. Îl văd în ultima clipă, dar bănuiesc ca e ajuns de ceva timp. După ce mă arunc efectiv printre uşile care se închid, am grijă să mă prind de o bară înainte de a porni. Gândurile îmi zboară rapid la ce voi avea de rezolvat când ajung la birou.

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

Căldura si zăpuşeala din metrou fac aproape insuportabil drumul, mai ales când anii sunt o povară. Noroc că găsesc mereu loc... iar noroc e un fel de a spune, când zi de zi trebuie să traversez orașul. Dimineața devreme, in forfota şi agitația celor care se îndreaptă spre serviciu, seara târziu alături de ultimii călători. Mă dor oasele, mă dor picioarele... dar nimic nu doare mai tare ca un suflet care nu mai are lacrimi să plângă. Mos Martin, aşa imi zic copiii de la bloc râzând pe înfundate... Nu pot sa ma supăr pe ei, şi copiii mei au făcut la fel cu alţii... Şi până la urmă... ce mi-e Marin sau Martin?!

Prin stație se anunță o întârziere de 2 minute... oprire între staţii. Îmi fac griji, s-ar putea să ajung iar târziu, şi abia voi schimba două cuvinte cu fiul meu... Măcar că am şi eu o bucurie acum pe lume, de când cu nepoţelul. Are deja 6 luni! Mă duc să stau cu el ziua, cât sunt copiii la serviciu. Of, ce timpuri... abia au timp de copil, toată ziua aleargă pentru serviciu amândoi, şi fi-miu, şi soţia lui... Îmi aduc aminte cât de mult a stat cu el draga mea soție, Dumnezeu s-o odihnească, şi a scos om din el...

Eu nu ştiu cât o să mai pot să-i ajut... deja nepoţelul începe să aibă nevoi pe care eu nu le mai pot duce... a luat în greutate... o să înceapă să se ridice şi să meargă, nu o să-i mai pot supraveghea...

Ce mă fac eu când işi vor lua o bonă? Unde îmi mai petrec eu zilele? O să ma stingă durerea asta a singurătaţii...

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

Trenul a plecat din staţie, iar eu am uitat să cobor! Incredibil! Am început să fac asta mult prea des... Ar trebui să fiu mai atent, dar gândurile mele sunt doar la ea... fata cea mai dulce, mai suavă, mai frumoasă, mai deşteaptă pe care o cunosc. Abia aştept să o văd diseară...

02. marti, cu trei ceasuri

Trei ceasuri bune, de opt ori. 
Trei ceasuri de somn, trei de muncă, trei pe drum, trei acasă, trei la mall, trei la şcoală, trei în parc, trei pe net, trei la volan, trei la sală, trei în vizită, trei şi iarăşi trei.

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

Mie îmi place să cred că nu există cele trei ceasuri rele de marţi, dar implicit nici trei nemaipomenite. Sunt doar ore normale, una după alta. Zilele curg, mai trece câte o săptămână şi suntem iar în acelaşi punct. Şi trec pe nerăsuflate 52 de zile de marţi şi suntem deja un an mai târziu. Şi când timpul trece atât de repede, cui îi mai pasă de trei ore dintr-o oarecare zi de marţi? Nu mie.

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

M-am trezit cu gândul la întoarcerea acasă, diseară. Asta pentru că am stat ieri până târziu noaptea... Mă duc ţintă la bucătărie şi pun cafeaua la făcut. Între timp, intru cu ochii mici sub duş şi apa caldă mă răsfață.. Aleg un parfum pe care îl folosesc mai rar şi îmi aduc aminte de ce o fac: îmi dă un sentiment de încredere împărătească, extraordinar. Rochia mi se mulează perfect pe corp şi mă aştept să primesc câteva complimente binemeritate astăzi. Îmi savurez cafeaua, îmi arunc pe umăr geanta, îmi zâmbesc larg, foarte larg în oglinda din hol şi mă cobor la maşină. Am sentimentul că azi va fi o zi excelentă şi ştiu şi de ce: e marţi treisprezece, cu de trei ori trei ceasuri bune. Întorc cheia în contact şi mă avânt în lume.